Către crugul nețărmurit Am înaintat chemarea, Cănd de veste am primut Că a început uitarea. Și-am obosit să mă mai zbat, C-am să mă sting făr' să răzbat, C-adun griji sî străng în piept Tot ce n-a fost înțelept; Și-am să pier resemnat, C-am să mă pierd dezintegrat. C-am un dar de-mprăștiat Și un dor neîmpărtășit, Ce n-a prins fire, ce a murit... Făr' să-l învii în somn, Să aștearnă basmul pân' la Panteon. În neant din nou pășesc Și-n ochi me se conturează ființe, Soarta ce mi-o croiesc Se limpezește în minte. Din voia lor, Clătesc din voia lor... Ce-n timp s-a prins în mine Și-n valuri mă izbesc, Pierind până la sine... Căci har de moștenesc, De făuresc în bine, Un loc am să-mi găsesc În marea plăsmuire. C-am învățat cum să mă zbat, Să nu mă sting, cum să răzbat, Să n-adun griji, să nu străng în piept Tot ce n-a fost înțelept, Căci n-am să pier resemnat, N-am să mă pierd dezintegrat. C-am un dar de-mprăștiat Și un dor de-mpărtășit Ce prinde fire, ce n-a murit, Ce ține cerul să pășesc ușor, Căci acel fior m-a-nvățat să zbor Să nu mă soarbă frica, să m-arunc în gol...