În gol mă vîntur nimicniciei, Fără însemnare se sorb prăvale... Vînturat ce-n zări se stinge, Fără cruţare, Tot ce-i dor şi încleştare. Un şir foit se răsfoieşte, Un ghem de vise încolţeşte. Tărîm străvechi răscolit de miraje, Unde clipele-mi pier Cînd mijlocu-mi se cască-n zare. ...şi înăuntru-mi se goleşte Despletit de sfori de fel Ce viscolesc nemărginirea. Golitoarea ce senină muşcă, Soarbe seva ce-a scăzut în vine. Uscat vînt crapă cerul... gurii Ce scuipă văpăi de viu foc în beznă. Despleteşte... mărunţit... Grăbit, către nimic răsfirat... Încetinit se mistuie, dogorind de jale În nimicnicia ne-nsufleţitoare. Vărsătoarea ce-n formă toarnă stele-ncinse Ce-ntoarce necuprinsul şi-i reda suflarea. 'Nmulţit şi preamărit Înălţat în pîntec scapără scîntei... Mănunchi măiestrit şi dibăcit de-nroşire Glorie, ce-n om îşi găseşte firea.