În sînul venelor pămîntului, Cad în hăul de sub care, Foc ascuns sub încuietoare; Focul viu, mereu nestins, Străpunge trupul chinului Arzînd Gemma tăinuită Ţintuind în vîrf de spadă Să despartă despărţitul, Să înnoade înnăditul. În ochi de ape subterane Picurînd sclipirea, Rostogolesc cristale Din roua lacrimilor ascunse. Cap, vas cu gînduri neînsemnate, În clocot prinde să se spargă Şi împrăştie înflăcărate Scîntei de-nsufleţire amară. Din sudoarea frunţii lor Întru schimbare să se ivească Strop de apa cristalină... Să-ntoarcă măiestritul, cristal din apă De făptură pămîntească. Deasupra adîncului în nechemare, Duh purtat peste înflăcărate Ape întunecate, Să se coboare şi să-nconjoare În chip neobişnuit pe om, Cît mai adînc crestînd Pînă-n lipsa de înfăţişare.